În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă
şi a propus îmbogăţirea ei cu manuscrise şi cărţi vechi româneşti. Tot
în acest an a început traducerea din germană a unei gramatici paleoslave.
L-a introdus pe Ion Creangă în societatea Junimea. Rămas fără serviciu,
Eminescu a primit postul de corector şi redactor al părţii neoficiale la
ziarul local Curierul de laşi, unde numeroase rubrici redactate de el au
fost publicate fără semnătură. A frecventat cu regularitate şedinţele
Junimii. De multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa. A făcut un
drum la Bucureşti, unde, prin Maiorescu, s-a împrietenit cu Mite
Kremnitz, Veronica Micle a rămas, însă, idolul său.
În 6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu, ministrul
Învăţământului, a înaintat o listă bogată de tipărituri şi manuscrise
vechi pentru achiziţionare, iar în 14 martie, în cadrul prelegerilor
publice ale Junimii a rostit conferinţa pe care a tipărit-o în
Convorbiri literare din 1 august sub titlul Influenţa austriacă asupra
românilor din principate.
În 26 mai a înaintat Ministerului un raport elogios asupra unei cărţi
didactice alcătuită de Ion Creangă şi alţii. În 3 iunie, schimbându-se
guvernul, Eminescu a fost pus în disponibilitate prin decretul domnesc
nr. 1013. În 15 iunie a primit scrisoarea lui Maiorescu prin care i s-a
propus funcţia de revizor şcolar pentru districtele Iaşi şi Vaslui. În
22 iunie, prin raportul său către Ministerul Învăţământului, D. Petrino
a cerut ca Eminescu, fost bibliotecar, să fie urmărit pentru obiecte şi
cărţi „sustrase“. Ministerul a înaintat raportul Parchetului din Iaşi.
În 1 iulie a fost invitat să-şi ia în primire noul post de revizor, iar
în ziua următoare a predat biblioteca lui D. Petrino, autorul broşurii
criticate de Eminescu prin articolul său O scriere critică. Tot în
această vreme a fost înlocuit şi la şcoală, din cauza grevei declarate
de elevii unor clase. În 10 august a înaintat Ministerului un raport
asupra constatărilor făcute cu ocazia conferinţelor cu învăţătorii din
judeţul Iaşi. A remarcat pe institutorul Ion Creangă de la Şcoala nr. 2
din Păcurari, Iaşi. În 15 august s-a stins din viată la Ipoteşti, mama
poetului, Raluca Eminovici.
În 5 septembrie a trimis un raport cu propuneri de reorganizare a
şcolilor din judeţul Vaslui, iar în 17 decembrie, judecătorul de
instrucţie în cazul raportului înaintat la Parchet de către D. Petrino,
a declarat că „nu este loc de urmare“. În 20 septembrie 1877, i-a
comunicat lui Slavici că se simte din ce în ce mai singur, iar în 12
octombrie a precizat, către acelaşi, că Iaşii i-au devenit „nesuferiţi“.
În a doua jumătate a lunii octombrie, fiind invitat să intre în redacţia
ziarului Timpul, Eminescu a părăsit Iaşii şi a venit la Bucureşti, unde
s-a dedicat gazetăriei.
În 6 august 1879, a murit Ştefan Micle. Văduva lui Micle a venit la
Bucureşti şi l-a rugat să intervină pentru urgentarea pensiei sale.
Împreună au făcut planuri de căsătorie nerealizabile.
Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta, sora sa, s-a plâns că are mult
de lucru şi că este bolnav trupeşte, dar mai mult sufleteşte. Din partea
familiei a primit numai imputări, în special adresate de tatăl său. Nu a
avut nici timp, nici dispoziţie să-l felicite măcar pe Matei, care-i
trimisese invitaţie de nuntă. Nu a publicat decât o poezie. Negruzzi îi
scrie imputându-i că nu-i mai trimite nici o colaborare. A renunţat la
căsătoria proiectată cu Veronica Micle.
S-a reîntors în ţară, trăind la Iaşi între 1874-1877. A fost director al
Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor şcolar pentru
judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor la ziarul Curierul de Iaşi. A
continuat să publice în Convorbiri literare. A devenit bun prieten cu
Ion Creangă, pe care l-a determinat să scrie şi l-a introdus la Junimea.
Situaţia lui materială era nesigură; a avut necazuri în familie (i-au
murit mai mulţi fraţi, i-a murit şi mama). S-a îndrăgostit de Veronica
Micle.
În 1877 s-a mutat la Bucureşti, unde până în 1883 a fost redactor, apoi
redactor-şef (în 1880) la ziarul Timpul. A desfăşurat o activitate
publicistică excepţională, care i-a ruinat însă sănătatea. Acum a scris
marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul, etc.).
(sus)
Boala
Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În
schimb a citit în mai multe rânduri „Luceafărul” pe care Mite Kremnitz
l-a tradus în germană, în şedinţele Junimii de la Titu Maiorescu. Este
semnalat adeseori în casă la Maiorescu. În 1 ianuarie, la gazetă,
Eminescu este flancat de un director şi un comitet redacţional care
urmau să-i tempereze avântul său polemic. Reorganizarea redacţiei este
însă inoperantă, fiindcă poetul continuă să scrie în stilul său propriu.
În 13 septembrie, în absenţa poetului, probabil, se citesc „iarăşi
vecinic frumoasele poezii de Eminescu” în casa lui Maiorescu.
În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în
spital. În lipsa lui se citeşte la Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul”
în limba germană. La Bucureşti, în 23 iunie, pe o căldură înăbuşitoare,
Eminescu a dat semne de depresie, iar la 28 iunie, "boala" a izbucnit
din plin. În aceeaşi zi a fost internat în sanatoriul doctorului Şuţu,
cu diagnosticul de psihoza maniaco-depresiva, nicidecum ceva incurabil.
Maiorescu a fost vizitat în 12 august de Gheorghe Eminovici şi de
fratele poetului (locotenentul), care au cerut relaţii asupra bolnavului.
Fondurile strânse din vânzarea biletelor, în valoare de 2,000 lei, au
fost adăugate contribuţiei amicilor pentru plecarea lui Eminescu.
Eminescu a fost trimis la Viena în 20 octombrie şi internat în
sanatoriul de la Ober-Dobling, fiind însoţit pe drum de un vechi prieten,
Alexandru Chibici Revneanu.
În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu şi de vărul
acestuia, C. Popazu, din Viena, care aveau sarcina să-l vadă cât mai des
la sanatoriu. În 8 ianuarie a murit la Ipoteşti, Gheorghe Eminovici,
tatăl poetului. În 12 ianuarie Eminescu i-a scris lui Chibici că doreşte
să se întoarcă în ţară, iar în 4 februarie i-a scris lui Maiorescu,
exprimându-i aceeaşi dorinţă. Doctorul Obersteiner a recomandat la 10
februarie ca pacientul să facă o călătorie prin Italia. În 26 februarie
Eminescu a plecat în călătoria recomandată, însoţit de Chibici.
În 7 martie la Ipoteşti, Neculai Eminovici (Nicu) s-a sinucis prin
împuşcare. Eminescu a sosit la Bucureşti în 27 martie, primit la gară de
mai mulţi amici. A plecat în 7 aprilie la Iaşi, cu acelaşi însoţitor. În
24 septembrie a fost numit în postul de sub-bibliotecar al Bibliotecii
Centrale din Iaşi. În 25 octombrie a fost prezent la banchetul anual al
Junimii, iar în noiembrie a fost internat în spitalul Sf. Spiridon. În
luna decembrie a primit vizita lui Vlahuţă, care l-a gasit in
deplinatate putere creatoare, si chiar binedispus.
În perioada iulie - august 1885 a urmat o cură la Liman, lângă Odessa,
de unde a scris cerând bani pentru plata taxelor. La începutul lunii
septembrie încă nu venise la Iaşi. Editura Socec i-a dat 500 lei în
contul volumului de poezii.
În anul 1886 a fost menţinut în serviciul bibliotecii, unde a îndeplinit
roluri şterse: a scris statele de plată, adresele pentru înaintarea lor,
diverse circulare pentru restituirea cărţilor împrumutate şi pentru
convocarea comisiei bibliotecii. În 15 martie, Albumul literar al
societăţii studenţilor universitari Unirea i-a publicat poezia Nu
mă-nţelegi. A fost înlocuit în 9 noiembrie din postul de la bibliotecă
şi, în urma unui consult medical, este transportat la ospiciul de la
Mânăstirea Neamţ.
În primăvara lui 1887, Eminescu a plecat la Botoşani, la sora sa
Henrieta, şi a fost internat în spitalul local Sfântul Spiridon. În
timpul acesta, la Iaşi s-au organizat comitete de ajutorare, care au
lansat liste de subscripţie publică pentru întreţinerea şi îngrijirea
poetului. În 13 iulie a mers la Iaşi pentru un consult medical. Aceştia
au recomandat trimiterea pacientului la Viena şi Hall, iar în 15 iulie
Eminescu a plecat înspre destinaţiile recomandate, însoţit de
doctorandul Grigore Focşa. În 1 septembrie s-a întors de la Hall la
Botoşani, unde a stat sub îngrijirea doctorului Iszak şi a sorei sale,
Henrieta. Trupa de teatru a fraţilor Vlădicescu, cunoscuţi poetului, a
dat în luna decembrie la Botoşani, un spectacol în beneficiul bolnavului.
Mormântul lui Mihai EminescuEminescu a dorit în 1888 să-şi termine unele
lucrări de care şi-a amintit că le-a lăsat în manuscris. I-a amintit
Henrietei de gramatica limbii sanscrite, rămasă în manuscris la
Biblioteca Centrală din Iaşi. Prin scrisoare recomandată i-a cerut lui
Maiorescu să-i trimită biblioteca şi manuscrisele rămase la Bucureşti.
Criticul însă nu a dat niciun răspuns acestei scrisori. Iacob Negruzzi a
depus pe biroul Camera Deputaţilor o petiţie din partea unui număr de
cetăţeni din toate părţile ţării, pentru un proiect de lege prin care să
se acorde poetului, de către stat, o pensie viageră. Propunerea a fost
susţinută şi de Mihail Kogălniceanu. Camera a votat un ajutor lunar de
250 lei. Veronica Micle a venit la Botoşani şi l-a determinat pe
Eminescu să se mute definitiv la Bucureşti. În 15 aprilie, poetul s-a
stabilit definitiv la Bucureşti. Aici a avut un modest început de
activitate literară. În 23 noiembrie proiectul de lege a trecut la Senat,
unde a fost susţinut de Nicolae Gane ca raportor. Legea s-a votat abia
în luna aprilie a anului următor.
Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din
Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În 13
aprilie s-a instituit o curatelă pentru asistenţa judiciară a bolnavului.
În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în
sanatoriul doctorului Şuţu din strada Plantelor, Bucureşti. Ziarul
Românul anunţa ziua următoare la ştiri: Eminescu nu mai este. În 17
iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu.
Sicriul a fost dus pe umeri de elevi de la Şcoala normală de institutori
din Bucureşti.(sus)
BluePink